Header image  
Asociatia Persoanelor cu Handicap Neuromotor Filiala Caras-Severin (Resita)  
line decor
  HOME  REVISTE EDITATE  ::  
line decor
   
 
m

Revista Asociaţiei Handicapaţilor Neuromotor – România Fondator AHN Filiala Judeţeană Caraş-Severin – Reşiţa

Anul 7.  Numărul 4.  (28)                                Octombrie - Decembrie 2006
 
            

 

IN MEMORIAM

Vestea ce mi-a dat-o pe e-mail secretara noastră generala AHNR Caty Jager , m-a lăsat fără cuvinte câteva momente. Am crezut ca nu am auzit bine. "A murit Monica."

ACEA  Monica?! Adică Ioana Monica Antoci, din Arad!

Cred că puţine sunt persoanele cu dizabilităţi din România care să nu fi auzit de ea din 1990 încoace, chiar dacă numele ei le-a trecut doar pe lângă urechi, din ignoranţă sau din alte cauze.

Cine a fost (scriu şi tot nu-mi vine să cred că gândesc despre ea la trecut!) Monica Antoci?           Preşedinta Asociatei Persoanelor cu Handicap Neuromotor din ROMANIA

Poate că dintre cei care vor citi aceste rânduri unii ştiu, alţii nu, că Monica are un fiu, PUPU Alexandru, cu dizabilitate gr. I foarte gravă. Acesta, imediat după Revoluţie, i-a spus mamei sale că ar fi timpul să se organizeze ceva şi pentru persoanele cu handicap din ţara asta. Aşa a început Monica să se implice într-o cauză pe care, cu siguranţă, nu bănuia cât de grea va fi şi că o va plăti chiar cu preţul vieţii şi mult prea de timpuriu. Numai că nu povara de Sisif feminin a doborât-o. Ci nişte cuvinte dintr-o altercaţie telefonică avută cu CINEVA.

      Mă întreb doar ce fel de otravă au conţinut acele vorbe care au ucis? În acea zi, la scurt timp de la convorbire, Monica a făcut o comoţie cerebrală, a intrat în comă, din care nu a mai ieşit în cele  două zile de spitalizare.

Acestei femei atât de inimoasă, inima a încetat să-i mai bată în ziua de 2 sept. a.c., iar joi, 7 sept., a fost condusă pe ultimul drum de cei în sufletul cărora a lăsat un gol imens şi o infinită durere. Era o femeie populară, prietenoasă, bătăioasă care de aproape 17 ani s-a tot zbătut ca şi în ţara noastră viaţa, situaţia fiului ei (pe care nu de puţine ori a fost nevoită să-l lase în grija altora, dedicându-i-se cu mult prea puţin faţă de cât ar fi vrut s-o facă) şi a tuturor celor aflaţi ca şi el, în neputinţă fizică, şi nu numai, să fie una cât mai apropiată de normal şi nu a unui marginalizat. Să avem legi favorabile şi, ce e mai important, acestea să se respecte.

Am cunoscut-o in nenumăratele întâlniri din cadrul Consiliului Naţional al Asociaţiei Handicapaţilor Neuromotor din România  ca fiind veselă, glumeaţă, plină de viaţă, dar şi foarte serioasă şi fermă când era vorba de rezolvarea problemelor importante, chiar dacă, nu de puţine ori, a fost şi în postura de Don Quijote, luptându-se cu morile de vânt.

Bănuiesc că o fi avut momente în care îşi dorea să renunţe, dar n-a făcut-o, fiind ajutată de cei din jur, familia şi echipa de colaboratori AHNR cu care forma un întreg, care au înţeles-o şi au sprijinit-o, având toţi acelaşi ţel. Prin dispariţia ei s-a pierdut o mamă, o soţie, prietenă a multora şi, mai ales, un om de o deosebită omenire, cum greu se poate găsi, care să se bată, aşa cum a făcut-o Ioana Monica Antoci, ca noi să avem drepturi în societate şi respectul acesteia. Că nu prea s-a ajuns până acolo, încă, e vina altora.         

Îţi mulţumim, Monica!

 P.S.    Ioana Monica ANTOCI a fost preşedinte fondator al Asociaţiei Persoanelor cu Handicap Neuromotor din România  (AHNR) din febr. 1990, cu sediul la Arad

(Nota redacţiei: membru Comisiei Naţionale Consultative pentru Educaţie Specială a Ministerului Învăţământului, vicepreşedinte al Reţelei Naţionale de Informare şi Cooperare pentru Integrare în Comunitate a Copiilor cu Cerinţe Speciale din România - A-RENINCO-R, membru al Consiliului Consultativ de Dialog Social pentru Problemele Persoanelor cu Handicap al ANPH (SSPH), membru al Consiliului Consultativ al Primului-Ministru pentru Relaţia cu ONG-urile, membru al Biroului Director al Consiliului Naţional al Dizabilităţi din România (CNDR), iar de curând a fost numită preşedinte al Consiliului Naţional al Dizabilităţi din România (CNDR). Datorită activităţii şi implicării sale în problematica acestui domeniu special, Ioana Monica Antoci a fost expert în cadrul Grupului Protecţie Socială al FIMITIC, membru al Biroului Director al Federaţiei Internaţionale a Persoanelor cu Handicap Fizic - FIMITIC - Responsabil cu Politica Socială a Ţărilor în Tranziţie din Centrul şi Estul Europei).

La iniţiativa şi propunerea AHNR a fost introdusă în Constituţia democratică a României Art. 46 prin care persoanele cu handicap au drept de tratament, readaptare, învăţământ, instruire, integrare socială. În 2003, după revizuirea Constituţiei, Art. 46 a devenit Art. 50.

                                                                                                                              Ştefan STEINER

                                                                                                                  preşedinte AHN-cs

 

 

Viata in fotoliul rulant

 

Fereastra poate fi deschisa sau închisa, soarele răsare zilnic deopotrivă   pentru toţi”

             

             Mihaela Mihaescu este una dintre miile de persoane care vad viata dintr-un fotoliu rulant. Un om ca oricare altul. Nimic mai mult. Nimic mai puţin. O bucureşteanca ambiţioasa, care abia aşteaptă sa se întoarcă la Dumeni, comuna George Enescu, Botoşani, unde visează si este foarte aproape de a infinita primul Centru de Viata Independenta din România. Preşedinta a unei asociaţii pentru persoanele cu dizabilitati, este foarte mulţumita ca aceasta este compusa doar din membri dependenţi de fotoliul rulant, ca lupta pentru drepturile lor, vrând si reuşind sa arate ca handicapul, in cazul unor astfel de persoane, este un termen consacrat si promovat de o societate închisa in prejudecaţi, fiind folosit doar atunci când nu reuşeşte sa accepte prezenta semenilor cu dizabilitati. Deocamdată, Mihaela Mihaescu aşteaptă ca la Dumeni, Botoşani, sa ajungă internetul, pentru ca, prin tehnologie, sa facă lumea mai mica decât cea văzuta din scaunul cu rotile. A acceptat un interviu pentru Evenimentul de Botoşani, după ce i-am precizat ca acest lucru m-ar onora. Mi-a răspuns imediat, cu menţiunea: „onorata sunt eu; putini oameni mă tratează astfel.”  De ce la George Enescu, Botoşani, primul Centru de Viata Independenta? George Enescu - satul Dumeni, este locul in care mi s-a spus pentru prima data, la numai noua ani, ca lupta mea este zadarnica. Pentru ca eu simţeam si gândeam altceva, in loc sa mă descurajeze sau sa mă determine sa mă resemnez, aceste cuvinte m-au urmărit si m-au ambiţionat ori de cate ori am avut de depăşit vreun obstacol. O putere interioara m-a îndemnat mereu sa am încredere in mine, sa nu dau atenţie părerilor pesimiste, sa fac tot ceea ce cred eu ca-mi foloseşte pentru ca viata mea sa aibă un sens.

Părinţii m-au considerat mereu un om normal si mi-au cerut de fiecare data sa depăşesc limita impusa de dizabilitatea fizica, generata, la naştere, de o eroare medicala. Am fost invatata sa cred ca, daca îmi fac datoria, pot obţine tot ceea ce vreau, indiferent de părerile celor din jur. Astfel am câştigat încrederea si aprecierea oamenilor valoroşi, care mi-au dat şansa sa-mi susţin punctul de vedere si sa-mi pun in practica ideile. Prin atitudinea lor, au reuşit sa mă determine a-mi dori sa le calc pe urme si sa duc mai departe activităţile ale căror baze le-am pus împreuna. Mentalitatea si atitudinea oamenilor din zona - care se cred “normali” - nu s-a schimbat. Lor le este mult mai uşor sa invoce un diagnostic de genul “retard psiho-motor”, caz in care, după părerea lor, nu se mai poate face nimic, decât sa isi asume responsabilitatea de a căuta si găsi soluţii pentru a imbunatati, atât cat este posibil, modul de viata al copiilor, tinerilor, adulţilor cu dizabilitati. Acestea sunt motivele ce mă determina sa consider ca am acum datoria morala sa mă întorc la Dumeni cu un proiect de suflet intitulat sugestiv “Ajuta-te singur!”, dorind ca prin acesta sa vin in sprijinul persoanelor cu dizabilitati, ale căror speranţe, năzuinţe, idealuri sunt in continuare ucise. Care e legătura de suflet care uneşte oamenii din Centru?  Sentimentul ca, daca nu ne îngrijim de semenii noştri, zadarnica-i izbânda personala. A fost o vreme când fiecare dintre noi s-a străduit sa-l facă pe “nu se poate” sa devina posibil. Rezultatele sunt grăitoare. Dumnezeu a dat mereu răspuns bun cererilor noastre. Lucrarea Lui - in ceea ce ne priveşte - s-a realizat de fiecare data prin oameni care, după ce ne-au împlinit visele, au fost chemaţi la Ceruri. A venit acum vremea sa dăruim din cele primite de la calauzele noastre: înţelegere, afecţiune, bunătate, nădejde si multa, multa experienţa. In memoria lor trebuie sa parcurgem pana la capăt drumul ales, pentru a fi Judecaţi cu adevărat: nu după chip, ci după faptele noastre. Ce înseamnă, pentru societatea de astăzi, handicapul, privit dinspre cel afectat spre ceilalţi? O confuzie intenţionat popularizata.  Omul este creator al mediului sau de viata si se străduieşte permanent sa-si imbunatateasca condiţiile de trai, in funcţie de necesitatile personale sau colective. Întrucât mentalitatea “epocii de aur” nu s-a schimbat, cuvintele “handicap” si “dizabilitate” sunt considerate ca sinonime, eroare intenţionat susţinuta, pentru ca imbunatatirea condiţiilor de trai, prin adaptarea mediului înconjurător si pentru persoanele cu dizabilitati, sa nu reprezinte o responsabilitate a întregii societati. Cu alte cuvinte, societatea, prin reprezentanţii săi, vrea sa sugereze faptul ca EL, utilizatorul de fotoliu rulant, este atât de “handicapat din pricina dizabilitatii”, incat nu poate ajunge la şcoala, la munca etc. Conform legislaţiei europene căreia, cu sau fara voie, va trebui cu toţii sa ne supunem in curând, definit corect, “handicapul” reprezintă rezultatul interacţiunii dintre o persoana cu o anumita necesitate (dizabilitate) si mediul in care traieste, mediu care nu este corespunzător adaptat cerinţelor sale.   Intr-un clasament minimal, care ar fi cinci slăbiciuni ale omului contemporan, sesizate de cei care vad lumea din scaunul cu rotile?

          1.Lipsa de credinţa 2.Pofta nestăpânita 3. Dezbinare 4. Dezrădăcinare  5.  Dezordine

            O zi din viata in scaun, cu bune si rele...   Exista doua moduri de a privi realitatea.

Atunci când fotoliul rulant este considerat a fi un mijloc ce înlesneşte posibilitatea de deplasare a utilizatorului, viata decurge normal, firesc. Atât in familie, cat si in afara ei, persoanele cu dizabilitati se implica, cu sau fara ajutorul celorlalţi, in toate activităţile cotidiene, specifice vârstei si aptitudinilor lor, fiecare organizându-si timpul după priorităţile sale. Pentru aceste persoane, scaunul rulant are aceeaşi importanta si semnificaţie precum incaltamintea comoda pe care o folosesc cei care se deplasează pe propriile picioare. Nimic mai mult. Nimic ciudat. Nimic exagerat. Acest mod de gândire le da libertatea de a face mereu ceva, devenind treptat persoane îndemânatice, abile, iscusite, intuitive si inovatoare, cu un mod de a judeca si a reflecta autonom. Sunt genul de persoane care nu se plictisesc niciodată daca sunt lăsate singure si nu necesita supraveghere, întrucât isi găsesc singure o ocupaţie. In cele mai multe cazuri, insa, cu precădere in mediile rurale…Fotoliu rulant reprezintă “ruşinea”, “neputinţa”, “dezonoarea”, sentimente ascunse de fiecare data sub afirmaţia: “prefer sa mor, decât sa vad in casa mea aşa ceva”. In astfel de situaţii, chinul este real, suferinţa persista, viata se scurge trist si pare lipsita de sens, fara activitati,

 

fara realizări, fara perspective. Modul de viata diferă in funcţie de educaţia fiecăruia. Fereastra poate fi deschisa sau închisa, soarele răsare zilnic deopotrivă pentru toţi. Câteva cuvinte despre tine, ceea ce crezi ca ar oferi un dram de curaj celor asemeni ţie, precum si celor lipsiţi de handicap fizic, insa afectaţi psihic de vremurile pe care le petrecem. Vremurile sunt influenţate de oameni, de fiecare dintre noi. Împreuna trăim aceleaşi vremuri, care ne oferă atât cat meritam. Sta in puterea noastră sa cream frumosul pentru a trai frumos, sa făptuim ceea ce trebuie pentru a dobândi ceea ce avem nevoie, sa ne punem in slujba celor slabi pentru a dobândi putere, sa ne apăram demnitatea pentru a nu fi umiliţi, sa fim drepţi pentru a ni se face dreptate, sa facem voia lui Dumnezeu pentru ca si voia noastră sa fie făcuta. Aşteptând ca propriile probleme sa fie rezolvate mereu de câtre “ceilalţi”, fara ca noi înşine sa ne implicam, după puteri, in activitati menite a crea binele general, vom aştepta la nesfârşit ca ceva sa se schimbe. Eu sunt un om fericit pentru ca, intr-o societate ce nu a fost si nu este inca pregătita sa mă accepte ca om, din pricina fotoliului rulant cu care mă deplasez, mi-am împlinit visele, mi-am păstrat demnitatea, imi ajut semenii… In ceea ce mă priveşte, lupta continua prin “Ajuta-te singur” - proiect ce implica responsabilitate, altruism, voinţa, optimism, abilitate, căldura afectiva, colaborare, respect si susţinere reciproca. 

Nădăjduiesc ca adevărurile sus-menţionate vor genera câteva clipe de reflecţie, o scânteie care sa-i apropie pe oameni unii de aţii. Sta in puterea noastră ca împreuna, persoane cu si fara dizabilitati, sa punem început bun vremurilor ce vor veni, ca sa trăim in armonie vremelnica noastră viata.                                                   Mulţumesc!

Persoanele, cu dizabilitati sau fara, pot comunica cu Mihaela la următoarea adresa: miki_mihaescu@easynet.ro                                         

Colectivul de redacţie


Ştefan – Theodor  STEINER
Cornel  PUŞCAŞ
Vasile  POPOVICI


Tehnoredactare

Lucian  STEINER

Asociaţia Handicapaţilor Neuromotor

Aleea Trei Ape Bl.2, Sc.2, Ap.3.
320191 REŞIŢA jud. Caraş-Severin
Tel/fax:+ 40255/211560; +40  0744479253                
e-Mail : steiner_ahnr@yahoo.de
Nou telefon la sediu 0255/228021
 Page: www.ahn.cs.home.ro