Header image  
Asociatia Persoanelor cu Handicap Neuromotor Filiala Caras-Severin (Resita)  
line decor
  HOME  REVISTE EDITATE ::  
line decor
   
 
m

Revista Asociaţiei Handicapaţilor Neuromotor – România Fondator AHN Filiala Judeţeană Caraş-Severin – Reşiţa

Anul 6. Numărul 2. ( 22 )....................................... Aprilie -Iunie 2005

Sunt un om normal, gândesc şi simt ca toţi ceilalţi A merge la cumpărături este o corvoadă pentru Maria, pentru că, având cel puţin două trepte la intrare, magazinele îi sunt inaccesibile. Atunci Elena intră în magazin, alege ceva pe gustul ei, îi explică vânzătoarei situaţia şi îi cere voie să iasă cu pantoful sau tricoul respectiv afară, ca să-l probeze Maria. Afară, pe stradă. Multe vânzătoare refuză. Însă Ileana este înţelegătoare şi îi permite Mariei să încerce încălţămintea. Maria a scris patronilor magazinelor din zona în care locuieşte, rugându-i să amenajeze rampe de acces în faţa magazinelor lor. Patronul supermarket-ului Union este singurul care i-a ascultat rugămintea. Mulţumiri! Deşi legea îi dă dreptul la transport gratuit cu mijloacele de transport în comun, Maria nu poate urca în nici un tramvai, tren sau troleibuz. De aceea, se duce şi se întoarce zilnic de la serviciu cu taxiul... "Mergeam pe jos", povesteşte Elena Popescu, tânăra care o ajută pe Maria. "Dar, neputând merge pe trotuar fiindcă bordurile sunt prea înalte, mergeam pe carosabil şi era periculos, la cum se circulă la noi. Eu o duc la serviciu, apoi mă întorc în oraş cu troleul, ca sa ajung la Şcoala sanitară. Daca am ore importante de la 3-4 după-amiaza, rămân să iau notiţe şi plec cu taxiul s-o iau de la serviciu. Dacă nu, îi rog pe profesori să mă învoiască. Ei cunosc situaţia şi mă lasă." Din păcate, nu toată lumea e înţelegătoare. Elena suferă atunci când aude persoane răuvoitoare râzând că se devotează unei persoane cu handicap, considerând că e ridicol şi înjositor să te dedici cuiva care nu poate merge. "Cred în Dumnezeu şi Dumnezeu m-a ajutat să realizez ceea ce am reuşit până acum în viaţă", spune Maria. "Familia m-a învăţat să am puterea să cred în mine, să înţeleg şi să-mi accept condiţia fizică, dar să nu renunţ să lupt pentru a-mi atinge idealurile. În plus, părinţii m-au învăţat să nu-i judec pe ceilalţi, mi-au arătat cum să văd partea frumoasă a lucrurilor. Am visurile unei persoane normale, sunt o persoană normală, de fapt, şi nimeni nu e vinovat că m-am născut cu această boală."

Ca orice om normal, iubeşte şi ar vrea să-şi întemeieze o familie, numai că aici e o mare problemă.
"El e american şi se numeşte Lawrence Evenson. Ca şi mine, Larry este într-un scaun cu rotile. El a suferit un accident de maşină cu 21 de ani în urmă, iar de curând a descoperit că suferă de un tip de distrofie musculară. Ne-am cunoscut pe un site destinat persoanelor cu deficienţe şi în octombrie 2002 ne-am logodit. Port acum pe deget un inel simplu, dar foarte drag mie, care ţine loc adevăratului inel de logodnă pe care Larry însuşi mi-l va pune în deget când ne vom întâlni." Când ne vom întâlni...
În imagine: Larry Evenson, logodnicul Mariei, care nu şi-a pierdut încă speranţa că se va putea căsători cu aleasa inimii lui. O dorinţă care pare iluzorie, cel puţin deocamdată. Anul trecut, Maria a cerut o viză turistică, dar a fost refuzată. Nu are rost să ceară viza de logodnă, pentru că nu poate dovedi că a petrecut cu Larry cel puţin 60 de zile în ultimii doi ani, aşa cum prevăd reglementările americane. Ar mai rămâne soluţia venirii lui în România. "Însă venirea lui Larry nu presupune doar achiziţionarea unui bilet de avion. Înseamnă multe, multe cheltuieli şi multe obstacole pe care cu siguranţă nici banii nu le pot înlătura. Apartamentul în care stau e foarte mic şi nu am nimic adaptat în el, iar fata excepţională care mă ajută pe mine nu ar face faţă să-l ajute şi pe Larry în acelaşi timp. Problema cea mai mare o ridică transportul, care ne este total neprietenos nouă, celor în scaun. Numai din scaun poţi înţelege cât de inaccesibil îţi este mediul înconjurător." Aşa este. Nici măcar cei de la Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap nu au vreo înţelegere pentru ei. Acolo poţi suna zile întregi, fiindcă nu-ţi va răspunde nimeni. Când, în sfârşit, pe la prânz, într-o zi de la mijlocul săptămânii, a răspuns cineva la telefon şi m-am prezentat, am fost pasată la Relaţii Publice. O voce autoritară m-a întrebat de la ce publicaţie sunt, cum mă cheamă, m-a pus să repet, ca să-mi scrie numele, fără să considere necesar să se prezinte sau să-mi răspundă concret la întrebarea simplă pe care o pusesem - şi anume, când se vor construi rampe de acces la instituţiile importante. Mi s-a indicat, în schimb, să citesc Legea 519 din 2001 (sic!, legea e din 2002). Iar legea spune că în maxim doi ani de la intrarea în vigoare trebuie să înceapă fabricarea de mijloace de transport în comun adaptate accesului persoanelor cu handicap. Cât despre rampele de acces în clădirile publice, se prevede construirea lor şi atât, fără a se stabili obligativitatea vreunui termen!

E de înţeles de ce nu prea vezi persoane în cărucior pe străzile noastre...
În schimb, Larry este mult mai independent decât Maria, datorită scaunului acţionat electric şi a maşinii complet adaptate condiţiei sale fizice, precum şi accesibilităţilor pe care SUA le-au creat pentru integrarea socială a persoanelor cu handicap. Lucrează în numismatică şi are o mică afacere; aşteptând-o pe Maria, i-a cumpărat deja un scaun electric. "În ciuda faptului că nu mai putem merge, suntem fiinţe umane, avem sentimente ca toţi ceilalţi, aceleaşi trăiri, plângem, ne amuzăm, ne facem planuri pentru o viaţă împreună, ne dorim o familie. Eu şi Larry ne înţelegem unul pe celălalt şi suferinţa ne-a făcut mai înţelegători şi mai puternici. Ne iubim din toată inima, pentru tot ceea ce sufleteşte reprezentăm unul pentru celălalt, şi ne dorim cât mai curând o viaţă reală împreună. Trăim
o poveste frumoasă de dragoste şi aşa va fi până la sfârşitul vieţilor noastre, însă nu e uşor să te despartă un ocean şi un continent. Avem nevoie să fim împreună, iar eu sunt gata să fac tot ce îmi stă în putinţă ca să fiu alături de cel care îmi va fi partener pentru o viaţă. Altfel, amândoi vom fi morţi pe dinăuntru. Dorim să trăim prin forţe proprii şi să fim corecţi, ca şi până acum."
De aceea, Maria a încercat să obţină un loc de muncă în Statele Unite, la firma Marco Internaţional, proprietara lui Alro Slatina. Dar, deocamdată, nu a primit nici un răspuns. Oare nu ar putea face Statele Unite o excepţie de la regimul vizelor pentru această femeie de excepţie?
Sursa: Revista Avantaje

 

Rampele pentru handicapaţi, la pamant

Inspectoratul Judeţean in Construcţii Caras -Severin a primit, din nou, ca tematica de control, verificarea respectării legii privind adaptarea clădirilor pentru accesul persoanelor cu handicap.
Astfel in judeţ au fost controlate un număr de 302 clădiri, care au funcţiunile: instituţii publice, culturale, sportive sau de petrecere a timpului liber, magazinele, restaurante, sedii de prestări servicii către populaţie, telefoane publice si locuinţe construite din fondul statului. Doar 140 dintre acestea puteau asigura accesul persoanelor cu handicap, prin amplasarea unor rampe sau acces la nivelul terenului.
Pentru restul clădiri au fost depuse masuri cu termen de realizare intre 30 si 90 de zile.
In urma expirării acestui termen au fost aplicate 17 amenzi contravenţionale, însumând 510 milioane de lei, cu obligaţia de a realiza lucrările prevăzute. Interesant este faptul ca termenul prevăzut de lege pentru realizarea accesului neîngrădit a persoanelor cu dificultati in institutile sus-menţionate era 31.12.2003
Ştefan STEINER

preşedinte AHN-CS

Probleme de recuperare medicală în sechelele posttraumatice ale aparatului locomotor


Toate statisticile mondiale, ca şi ale ţării noastre, arată fără nici o îndoială o creştere alarmantă a incidenţei traumatismelor.
Traumatismul şi „boala posttraumatică” afectează toate vârstele cu precădere desigur pentru vârstele active. În fruntea cauzelor se plasează traumatismele rutiere şi cele de muncă. Pierderile de zile de muncă prin sechelele posttraumat ice au ajuns pe locul II în lista cauzelor de incapacitate de muncă.
Toate aceste aspecte au determinat o serie de revizuiri de atitudini medicale şi sociale în ceea ce priveşte asistenţa acestor pacienţi. Au apărut tehnici noi ortopedo-chirurgicale ca şi metode şi metodologii tot mai adecvate pentru recuperarea funcţională a sechelelor lăsate de traumatisme.
Asistenţa recuperatorie a acestor pacienţi acoperă azi o mare parte din capacitatea de lucru a serviciilor, secţiilor sau centrelor de recuperare medicală. În majoritatea cazurilor, eficienţa acestei asistente este foarte bună, refăcând capacitatea funcţională, iar de cele mai multe ori şi pe cea de muncă a acestor suferinzi. Durata recuperării funcţiilor pierdute este desigur foarte variată, fiind în corelare cu tipul lezional, organul lezat, numărul leziunilor etc. În general însă, durata este destul de prelungită, de ordinul săptămânilor şi lunilor.
În această situaţie, este uşor de înţeles că o bună parte a timpului de recuperare se va derula la domiciliu, ceea ce va implica obligatoriu şi medicul de familie.
Pacientul posttraumatic se reîntoarce la domiciliu în stadii diverse de evoluţie a zonei lezionate traumatic sau de etapă a asistenţei. Astfel, el poate reveni cu aparat gipsat, cu atela amovibilă, fără imobilizare de segmente, obligat să rămână în repaus strict la pat sau putând să se deplaseze cu sau fără sprijin etc. Evident, abordarea asistenţei recuperatorii în continuare va fi adecvată situaţiilor respective.
Sechela posttraumatică poate afecta provizoriu sau definitiv capacitatea de muncă, pentru munca depusă anterior traumatismului, necesitând o schimbare a locului de muncă.
Aceste aspecte vor cădea în sarcina medicului generalist din întreprindere.
Există o anumită particularitate a abordării asistenţei de recuperare la un posttraumatic în comparaţie cu acelaşi gen de asistenţă a bolnavului cronic cu deficit funcţional. Într-o boală cronică, asistenţa recuperatorie se împleteşte strâns cu regulile de profilaxie secundară, neputându-se spera într-o „vindecare” a bolii cronice. Această asistenţă, practic, poate dura toată viaţa. Sechela posttraumatică are deseori şansa să se vindece complet, iar deficitul funcţional determinat de ea să poată fi recuperat total. Caracterul asistenţei de recuperare în aceste cazuri ia un aspect „terapeutic”, înscriindu-se într-o perioadă determinată de timp. De aici se desprind două concluzii importante:
a.
asistenţa de recuperare a sechelarului posttraumatic trebuie organizată intensiv şi continuu până la realizarea rezolvării deficitului instalat.
b.
Imposibilitatea rezolvării acestui deficit sau doar rezolvarea parţială denotă existenţa unei sechele indelebile, iar asistenţa medicală nu se va mai adresa ei direct, ci eventualelor boli şi deficite pe care le poate induce secundar. Spre exemplu, sechela articulară a unei fracturi de platou tibial se va prelungi cu instalarea unei gonartroze rapid evolutive.
Desigur că în acest capitol nu vom putea prezenta nici măcar rezumativ indicaţiile de atitudine recuperatorie la domiciliu pentru sechelarii posttraumatici deşi, aşa cum arătam, medicul generalist trebuie să se implice în continuarea programului de recuperare intensivă început în spital. Gama sechelelor după un traumatism este extrem de mare, putând afecta oricare din structurile şi aparatele organismului, determinând incapacităţi diverse: locomotorii, respiratorii, circulatorii, senzoriale etc.
În multe cazuri, se poate acţiona prin similitudine cu alte programe de recuperare. Spre exemplu, o sechelă neurologică, o hemiplegie, după un traumatism cranian va beneficia de un program de recuperare asemănător hemiplegiei de cauza vasculară. Un traumatism toracic va determina o disfuncţie ventilatorie restrictivă aşa cum o întâlnim şi în alte stări patologice.
Afectarea aparatului locomotor, a principalelor structuri ale acestuia, este rezultatul majorităţii traumatismelor. De la simpla entorsă până la fractura cominutivă, de la tranzitoria iritaţie până la secţiunea definitivă a unui nerv periferic, de la plaga la piele până la plaga penetrantă articulară etc., traumatologia aparatului locomotor prezintă o mare varietate lezională şi clinică care desigur că nu poate fi expusă în acest cadru. Totuşi dat fiind această mare incidenţă a sechelelor posttraumatice ale aparatului locomotor se vor prezenta în continuare câteva generalităţi asupra acestui capitol de patologie care speram să orienteze mai bine medicul de familie asupra înţelegerii şi atitudinii de urmat în această problemă.
Ceea ce poate frapa la sechelarii posttraumatici locomotori este discrepanţa între varietatea lezionalăşi stereotipia disfuncţionalităţilor instalate, iar în corelare cu aceasta, monotoneitatea obiectivelor terapeutico-recuperatorii. În fond, aceste obiective pentru un astfel de pacient se reduc la:
- prezervarea sau promovarea mobilităţii articulare
- refacerea forţei şi a rezistenţei musculare
- refacerea coordonării mişcărilor
- promovarea circulaţiei arterio – venolimfatice.
Desigur că obiectivul final va fi recâştigarea capacităţii de muncă sau cel puţin a capacităţii de auto-ajutorare,de desfăşurare a activităţilor vieţii zilnice obişnuite.

În prezenţa unui pacient posttraumatic, medicul trebuie să caute să dea răspunsuri complete la 4 întrebări:
a. Care este raportul între traumatism şi leziunile induse de acesta? Este de fapt o inventariere a urmărilor traumatismului. Desigur că la această întrebare se răspunde de către medicul chirurg, ortoped etc., care primeşte pacientul după accident, dar este necesar ca acest raport să fie bine cunoscut şi mai târziu de medicul recuperator care începe asistenţa de recuperare funcţionala ca şi de medicul de familie, care o continuă la domiciliu.
b. Care este raportul între leziunile lăsate de traumatism şi disfuncţiile induse de acesta? Răspunsul la această întrebare determină practic obiectivele programului de recuperare.
c. Care este raportul între starea anatomo-funcţională posttraumatica actualăşi viitorul anatomo-funcţional al segmentului traumatizat şi al celor vecine? Această întrebare se referă la ceea ce s-ar putea numi „sechelă de ordinul al 2-lea” posttraumatică. Spre exemplu, un traumatism al genunchiului după
rezolvare, poate lăsa o instabilitate articulară definitivă care, în câţiva ani va induce o gonartroză rapid evolutivă cu toate neplăcerile
d. disfuncţionale cunoscute. Sau un alt exemplu: rămânerea cu o scurtime peste 1,5
– 2 cm a unui membru inferior după fracturarea acestuia trebuie să ne preocupe pentru a putea preveni suferinţe ulterioare de tip lombosacrat, sacroiliac sau coxofemural.
Mardare Dinu Profesor CFM Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar Arseni” – Bucureşti

 

UNDEVA, DEPARTE…

Plouă în mine cu singurătate

e trist şi pustiu orizontul..

Se zbat amintiri în gânduri uitate

sub praful uitării într-un vis colorat,

cu dorinţe ciudate...

O briză fierbinte ca valul de foc

o simt tot mai tare urcând către mine.

Durere, plăcere şi teamă de frig

ca aşchii de gheaţă în mine se-nfig...

Dar valul de foc le topeşte pe toate,

Orizontul se-aprinde, speranţa răsare,

Calea-i deschisă spre drumul cel lung

ce trece prin noapte

Undeva, departe..!


Bondar George – Oradea (Bihor)
DRAGOSTEA

Dragostea e sfântă

Dragostea e răbdătoare
Dragostea nu te face să suferi
Dragostea e o floare
Dacă nu o uzi
Se ofileşte şi moare.

Dragostea nu are distanţă

Dragostea te învaţă

Să ai răbdare.

Marişka Otilia – Satu-Mare


Colectivul de redacţie

Tehnoredactare:

Asociaţia Handicapaţilor Neuromotor Aleea Trei Ape Bl.2, Sc.2, Ap.3. 320191 REŞIŢA Jud. Caraş-Severin

Ştefan – Theodor STEINER Cornel PUŞCAŞ Vasile POPOVICI

Lucian STEINER

Tel/fax:+ 40255/211560; +40 0744479253 e-mail : ahnr@terrasat.ro Nou telefon la sediu 0255/228021 Program sediuMarţi orele 14- 16 si Joi orele 16 -18 www.ahn.cs.home.ro